M-am cățărat cu firea zdrențuită pe amurguri
Pășeam mereu absentă, să nu ies din proiect
De-a dreapta se iscau furtuni de cioburi
Și-n stânga mea orice cuvânt părea perfect.
Dar noima lor, distinsă și stăină
Mi se-agăța de unghia crescută strâmb
Intrată-n carne, răscolind osmoze
Și scrijelindu-mi numele adânc.
Of, ce de patimi…Cine-oi fi?
Ce însumi profan mă atribuie firii?
Mirajul din sticla opacă e fum
Renasc, mă dizolv, mă dedau nemuririi.
Daaa… lacrima e prefăcută în plânsul lumii
Aparențele dor, secunda trișează
Abstractul se sustrage noțiunii de om
Iar eternul primordial, elegant, valsează.
Locuiesc vremelnic într-un eu deghizat
Umorile lui râncede sunt otrăvuri sărate
Au gust de Idee, ca laptele mamei
Pentru că nu-i de știut dacă e zi ori noapte.
Adevărul nu poate fi decât static
O nemișcare (de început), ca înaintea primului respir
Când totul era exact, fără nicio stare,
Iar rațiunea părea un fel de delir.
Îmi vreau toate cuvintele mute
Nu mai am nevoie să spun, să mă întâmplu
Mi s-au umplut genunchii de algele tale
O să mă ridic și-o să umblu…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu