Tu, Nichita...

            "... Când am stat prima dată faţă-n faţă cu Nichita Stănescu (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coşovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.
             "Bătrâne, gata!" mi-a spus până la urmă. "Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni." "Dar dimpotrivă", i-am răspuns, "am tăcut fiindcă vă respect prea mult..." "Haide, lasă-l pe vă şi pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!" "Iertaţi-mă, dar nu pot..." Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. "Ascultă, tu eşti credincios?" "Da, bineînţeles." "Şi te rogi câteodată lui Dumnezeu?" "Da, uneori." "Şi cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?" "Tu", i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vrea să spună. "Şi-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, şi să fim sănătoşi..."
             De-atunci, în puţinele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: Tu, Nichita." 

(M. Cartarescu)

  Cireşar

Nimeni nu ne crede dacă sărutăm
pasărea din zbor, iarba înverzind.
Noi suntem un fel de martori
ai adolescenţei ruginind.

Nimeni nu ne spune: bea, flămândule!
Nimeni nu ne spune: însetatule!
Curge primăvara pe sub fluturi,
visător podeaua curge pe sub tine, patule!

Lasă-te pe somnul meu, tu vis frumos,
cade-mi tu în gura mea uscată
roşie cireaşă dintr-un chiparos,
zână inventată! 

                                                                 (Măreţia frigului, 1972) 

=+=+=+=+=+=+=+=+=

              Intr-o seara indigo de iarna, pe 13 decembrie 1983, ca ieri, pe cand aveam vreo12 ani si jumate, imi amintesc emisiunea radio saptamanala (joia, de la 19 la 21) "Cenaclul Flacara", pe care o ascultam cu frenezie, cand poetul si amfitrionul Adrian Paunescu a anuntat trecerea in amintire a lui Nichita Stanescu... am trait tristetea alaturi de toti romanii, prin melodiile cantate din acea seara, pe versurile lui... Nu am uitat niciodata ziua aceea si o voi retrai etern cu aceasi emotie si durere fizica. 
             Atunci, a încetat să mai bată inima pămînteană a lui Mihai Eminescu...
             Atunci, versurile din poeziile lui s-au transformat in pasari, ce survoleaza peren peste noi, si nu mai pleaca niciodata la iernat in tarile cele indepartate si straine... 
             Atunci, am aflat si am inteles si am infipt adanc in mica-mi inimioara, dragostea pentru acel necunoscut, inger cu aripi de vers si cant divin.
             Ce bine ca ai fost, Nichita.

             Ce mirare ca sunt...

ankladyl